de Alex Mihai Ghenie

În mașină miroase a cafea… Îmi place mereu când plec la drum să miroase așa în mașină. Știi senzația de abur fierbinte, și aromă prăjită, amăruie, cu puțin zahăr, sau fără zahăr deloc, ce umple interiorul mașinii dimineața? Când ții geamul deschis, deși ți-e un pic răcoare? Pentru că aerul e încă plin de rouă, dar curat și revigorant, iar soarele abia se dezmorțește… Și îmi place atmosfera aceea de ”benzinărie”, dinainte de drum. Când alimentezi și îți iei ceva dulce, o apă și… o cafea. Când îți ștergi parbrizul, precaut, și când apeși toate roțile cu piciorul, să te asiguri că sunt exact cum trebuie. Când te uiți în jur și îi vezi pe ceilalți – unii activi, unii încă adormiți, unii grăbiți, unii relaxați. Și toți parcă îți dau o stare de bine… Când îți pui ochelarii de soare pe ochi, cafeaua la locul ei – să nu se verse, centura, și te așezi confortabil în scaun. Pentru mine e ritualul de dinaintea unei călătorii. E semnul că urmează un drum mai lung. Și sunt doar eu, mașina, muzica și cafeaua. Ahh, mirosul acela de cafea…! Iar cei de la radio mereu știu care e muzica potrivită… Contact, faruri, și la drum!

Destinația mea este clară azi. Merg într-un loc ce mi-a devenit foarte drag. Nu pentru că l-aș cunoaște eu foarte bine deja, ci pentru că are ceva aparte, ce îmi dă mereu sentimentul de ”aici vreau să fiu, acum, și nicăieri altundeva”. Și am crezut că e ceva ce întâlnești când mergi prima dată, ca într-un loc nou. Dar nu e așa! L-am retrăit și a doua oară, și a treia… Iar acum, vreau să îl retrăiesc cu voi. Și drumul, și locul, și atmosfera, și sentimentul, și oamenii, și via, și vinul. Mergem la Villa Vinèa. Satul Mica, județul Mureș. Pe Valea Târnavei Mici. Unde acum 16 ani un om a avut o viziune. Noi suntem martorii îndeplinirii ei. Și o să vă povestesc de ce… Și cum.

Dar până acolo, eu zic să ne bucurăm puțin de călătorie.

CUM AJUNGI LA VILLA VINÈA?

La Villa Vinèa poți ajunge din mai multe direcții:
– dinspre Sibiu (pe la Mediaș și Târnăveni)
– dinspre Turda (pe la Ludoș și Iernut)
– dinspre Alba-Iulia (pe la Teiuș, Blaj și Târnăveni)
– dinspre Târgu-Mureș sau Sighișoara (pe la Bălăușeri)

De oriunde ai veni, la un moment dat îți vor ieși în cale satele acelea transilvănene, cu influențele lor săsești și maghiare, înșirate de-a lungul drumului și oprite parcă în timp acum mulți-mulți ani. E un sentiment care nu trebuie trăit în goana mașinii… Încetinește și mergi agale, ca la pas. Vei vedea oamenii privindu-te curioși de pe băncile din fața caselor sau de pe drum, crezând că ești ”de-al locului”. Mulți chiar îți vor face cu mâna și îți vor zâmbi. Că așa sunt oamenii prin părțile acestea ale Ardealului. Apoi, dacă treci de ei și te uiți în oglindă, îi vei vedea dându-și cu părerea și gesticulând unul către altul ”ăsta era ăla a lu’…” sau ”de-al cui era?…”. Iar tu îi vei lăsa în urmă, în curiozitatea lor. Dar simțindu-te o clipă ”de-al cuiva, de acolo…”.

În stânga și în dreapta, tot la câteva case locuite, mereu este una părăsită. Dar părăsită acum zeci de ani. Cu lemnul pridvorului mâncat de carii și timp și ploi. Cu varul pereților de culori neobișnuite pentru vremurile de acum. Cu ferestre mici, cu obloane aplecate din țâțâni, atârnate, nedeschise spre soare de mult prea mulți ani. Se mai văd printre zăbrele, dacă privești atent, perdelele țărănești prăfuite, candele ce privegheau noapte de noapte, fire de Sânzâiene uscate… Toate lăsate acolo. Martore ale vieții din trecut. Muzee. Moșteniri ale nimănui, se pare. Casele acestea te întorc în timp. Porțile lor încuiate cu lacăte ruginite la care nu mai are nimeni cheia. Cerdacul lung, cu bârne sculptate, ca miniaturi ale Coloanei Infinitului. Pereți din care cad bucăți și lasă să se vadă, dezvelită, tencuiala din paie și lut. Umbră în curți. Și poți vedea cu ochii imaginației cum era viața locuită aici. Și te trec fiorii. Nu știu dacă plăcut sau straniu… De fiecare dată mă întreb și eu.

Și așa străbatem câteva sate… Cred că fiecare le trăiește în felul lui. Și vede altceva ce îl încântă. Eu caselor părăsite le-am dat cea mai mare importanță, pentru că mă fascinează… Și le-aș putea studia și aș putea povesti despre ele ore în șir. Dar suntem pe drum, iar destinația e alta acum. La un moment dat, la o intersecție, șoseaua începe să urce. Spre Cramă. Se vede turnul. Se vede via. Cu rândurile ei aliniate perfect, urmând dealul, spre soare. Ajungi, după câteva serpentine, în fața intrării principale. Și de aici începe povestea. Și sentimentul. Bine ați venit în locul în care Valea Târnavei Mici și-a așezat inima! Și locul în care Heiner Oberrauch, un om de afaceri din Italia, a avut, în 2004, viziunea că aici e o ”mică Toscana”. 16 ani mai târziu, privind din turn Târnava Mică, satele, podgoria și toate dealurile ce o înconjoară… realizezi că locul există. A fost creat. Li s-a oferit o misiune nobilă unor dealuri orientate spre soare. Li s-a dat viță-de-vie. Li s-au dat oameni. Li s-au dat viață și personalitate. Identitate. Și un scop.

Și nu știu dacă este ”mica Toscana”… Nici nu aș vrea să fie! Vreau să fie un loc unic, neasemănat cu altceva… Pentru că eu așa l-am descoperit! Vreau să aibă particularitățile lui. Perfecțiunile și imperfecțiunile lui. Farmec și caracter propriu. Dezvoltat în timp. Construit. Crescut frumos, asemenea unui copil. Să fie cunoscut pentru ceea ce este el… Și ce oferă el. Fără să fie nevoie să îl comparăm cu alt loc. Și, după părerea mea de simplu observator, Villa Vinèa a reușit cu brio. A devenit așa – un loc al Transilvaniei. Propriu! Deci, dragii mei, habar nu am cum e în Toscana, dar văd cum e pe Valea Târnavei Mici. Și îmi place teribil! S-a muncit mult și s-a investit mult. Nu știu câți bani, dar știu cât suflet. Pentru că se vede. Mult. Și a meritat…

Cum intri pe poartă, drumul de pământ te conduce de-a lungul viei. Drept și fără să îți dai seama unde se termină… De fapt nu se termină, ci cotește la dreapta, aprig, în sus… Spre turnul-emblemă al Cramei. O dată ce parchezi mașina și cobori… Aerul e schimbat. E mult verde. Mult verde deschis. Miroase a frunze de viță-de-vie, a pământ și a apă de ploaie. A plouat mai devreme, dar norii încep să se ducă de peste vale. Târnava Mică desenează un ”S” chiar sub ochii noștri. Satele stau ascunse, în dreapta și în stânga, printre copaci și coline. Suntem deasupra tuturor. La picioarele noastre – via. Rândurile așezate matematic… Ordonate. Suple.

Te cheamă parcă să o iei la pas, în jos, pe aleile de pământ dintre ele, să mănănci struguri necopți și cârcei de viță, să furi un măr din pomii ce îi întâlnești pe-ici, pe-colo, să te descalți pe pământul înmuiat un pic de ploaie, rece și alunecos, să începi să alergi făcând piruete și să nu îți pese de nimic. Și să nu regreți nimic. Nici că pari caraghios, nici că te murdărești, nici că nu ești în Toscana.

Pe esplanada din fața turnului, ademenitoare, câteva mese și bănci din lemn, cu perne pufose, întoarse cu fața spre vale – loc de odihnă, de gustare, de degustare… Când începe să miroase a sticlă de vin desfăcută și a vin turnat în pahare… un Kerner sau un Gewurztraminer… sau poate un spumant… ori o Fetească Regală… lucrurile încep să se schimbe. Valea Târnavei începe să capete gust. Aromă. Terroir-ul prinde viață în pahar. Și începi să cunoști cu adevărat locul, la fiecare picătură. Adevărul e că vinul mereu are un gust aparte atunci când îl bei alături de via care l-a produs. Atunci când încă nu s-a rupt conexiunea dintre ei. Când nu au fost despărțiți niciodată. Când sticla încă are iz și răcoare de cramă, de beci, de pivniță. Pentru că pivnița, prieteni, e la câtiva metri de rădăcinile viei, în același pământ. Și ei rezonează, vă asigur! Vinul și via.

Hai să mai ședem puțin aici, comod, în perne! Coborâm mai târziu în cramă… Să simțim mirosul acela de podele pătate de vin, mirosul de butoaie, de pereți umezi și de dopuri de plută nouă. Să ne fie răcoare și să ne fie poftă de vin proaspăt, din baric…

Să ne spună oamenii de aici povești… Cum usucă strugurii în podul turnului pentru a face vinul Contessa. Cum pot cultiva cu succes soiuri de struguri roșii, precum Zweigelt, Feteasca Neagră, Merlot și Pinot Noir, într-o zonă cunoscută pentru afinitatea ei spre strugurii albi… Cum organizează seri tematice, cu jazz și oameni faini… Și ce alte idei și proiecte au pentru viitor. Să ne povestească ei, în felul lor, tot ce e mai interesant! Dar mai târziu! Acum să stăm aici, deasupra tuturor. Pe pernele astea moi, sub cer aproape senin de vară. Cu un pahar în mână.

E liniște. Dacă avem noroc, mai spre seară se risipesc de tot norii și prindem asfințitul. Până atunci, ne putem bucura de vin. De vinuri. De brânzeturi locale. Brânza aceea cu nuci… Servită cu coajă de pâine crocantă. Ne putem bucura de mezeluri măcelărești. De sirop din fructe… De peisaj. De relaxare. De simplitate. De Transilvania. De sentimentul că ”aici vreau sa fiu, acum, și nicăieri altundeva”…

Mai târziu… vedem noi…