de Alex Mihai Ghenie

Nu m-am temut niciodată să îmi las imaginația să zboare… Sau să facă propriile ei analogii, liberă, dincolo de lucrurile concrete, evidente sau firești. Așa s-a întâmplat și în această seară. Când pur și simplu vreau să beau un vin și să îmi gătesc ceva pentru cină. Și am în față un pahar de Jiana Rosé de la Oprișor. Știu vinul de multă vreme și îmi era dor de el. Bine răcit, perfect potrivit pentru seri ca aceasta – după o zi aproape caniculară. Și totodată perfect potrivit gândurilor mele cu Paste Quattro Formaggi.

JIANA ROZÉ

Face parte din Colecția ”Oltenia Profundă” a celor de la Crama Oprișor.
Este al treilea cupaj din colecție, după Rusalcă Albă și Drăgaică Roșie.
60% Cabernet Sauvignon și 40% Pinot Noir.
Creat de Liviu Grigorică.
www.oenolog.ro

Dar mă surprind…  Fiindcă mă uit la eticheta sticlei și îmi dau seama, parcă acum pentru prima oară, că citesc cuvântul ”Jiana”. Și știu prea bine că, în ”Oltenia profundă” a celor de la Oprișor, Jiana este o zână. Un mit. O arătare preafrumoasă și magică. O credință păgână a celor care muncesc pământurile, însetați. Un izvor de apă vie. Un simbol – seva din Copacul Vieții, la care au acces doar cei aleși, harnici și cu suflet curat.

Însă personal, exact în acest moment, imaginația și gândurile m-au dus într-o altă direcție. Pentru mine, de când mă știu, fiind un fiu al Mărginimii Sibiului, prin tata, Jiana înseamnă un dans popular al păstorilor și al locuitorilor de aici. Un joc ciobănesc, țărănesc, de voie bună și de petrecere. Cu ritm. Energic. Și cu siguranță cel mai cunoscut dans popular izvorât din această lume a ciobanilor. Din această zonă – a satelor dinprejurul Sibiului. Și Doamne, cum sună o jiană la fluier… Sau la acordeonul lui Constantin Bordeianu!

Ei bine, dragii mei, de la acest gând și până la următorul nu a mai fost decât un pas. Vă ziceam de Pastele Quattro Formaggi ce îmi stateau în minte să mi le pregătesc… Dar parcă un alt gând venea din urmă, să mă certe puțin. ”Știu, iubești gorgonzola, mozzarella, parmezanul… Și mai ales combinația topită dintre ele… Dar uiți ceva! Și te rog să îți aduci aminte!”. Și mi-am adus! Am privit din nou eticheta… Jiana!

Prin ea, suntem în Mărginimea Sibiului… Cea pe care cu toții o știm. Țara oilor și a ciobanilor cu mii de oi. A satelor pastorale. Tilișca, Poiana Sibiului, Jina, Gura Râului, Rășinari, Poplaca, Sadu… A stânilor nenumărate, risipite pe munți. Țara brânzeturilor din lapte de oaie. Locul unde s-a ”născut” ceea ce Buna mea (și probabil mulți dintre noi!) numim ”brânză frământată”… Sunt sigur că ai zâmbit acum, la gândul ăsta, și ai dat aprobator din cap, pentru că știi exact despre ce vorbesc. Indiferent că ești din Dobrogea, din Maramu, din Herculane sau din Nordul Moldovei.

Da… Brânza aceea frământată, din caș de oaie… Nu cea „de burduf” , atât de comercială acum. Ci cea de casă, făcută vara de bunicile și mamele noastre, ținută în pungi porționate, compacte și congelate pentru iarnă (acesta e un obicei al bunicii mele, dintotdeauna, și, poate nu e peste tot la fel, dar ați prins perfect ideea…), folosită doar la ”găteli speciale”: bulz sau plăcinte în cuptorul cu lemne sau clătite sau alături de slănină și roșii din grădină la o cină rapidă pentru musafiri ad-hoc, dar mai ales la ”domneștile” macaroane cu brânză…

Ei bine, iată unde m-au dus pe mine imaginația și gândul în ultimele 5 minute – că da, am în față un pahar de Jiana Rozé, și în frigider brânză frământată de la bunica mea! Ce Quattro Formaggi? Pentru că pe lângă brânză, mai am ceva… ”tăieței lați” sau ”laște”, tot de Buna făcute. (Știu, am o bunică minunată și sunt binecuvântat!).

Iar brânza, dragii mei… Radu Anton Roman ar spune că e ”o lucrătură ardelenească zdravănă”. Pentru că (și vă spun asta fiindcă, de-a lungul copilăriei mele, am asistat și am ajutat foarte mult la această muncă – a pregătirii brânzei pentru iarnă), întreg procesul este unul foarte interesant. Cașul, proaspăt adus de ciobanii ce ne țin oile în grijă, este pus, într-o primă etapă, la scurs, la răcoarea pivniței, de bunicul meu. Preț de câteva zile. Dar nu oricum, ci presat cu o piatră imensă așezată deasupra, pe un dog de lemn. Apoi, după ce cașul se ”usucă” de tot, e tăiat în bucăți mai mici și lăsat, tot așa, câteva zile, la ”dospit”.

Abia după dospire bunica mea îl dă prin mașina de tocat (”sita cu găuri mari”, cum zice ea) și îl frământă cu sare, într-un castron uriaș, până obține o brânză cremoasă, fină, gustoasă, grasă și numai bună să ”se întindă” când face cunoștință cu mămăliga fierbinte, sau, în cazul meu, cu macaroanele proaspăt fierte…

Rețeta e simplă: macaroane, fie că sunt clasicii ”melcișori”, sau sunt tăiței lați (dacă aș fi făcut totuși Quattro Formaggi, le-aș fi spus tagliatelle), sau orice alt fel și formă, amestecate, pur și simplu, cu bucăți din această brânză, până când ea se topește și îmbracă, complet și cuminte, pastele, furculița și marginea farfuriei…

Abia acum, prieteni, vinul din pahar are sens. Cel puțin pentru imaginația mea… Și pentru acest moment. Pe care mi l-am făcut, spontan, special. Uneori (și acum vorbesc simbolic și metaforic!), totul se reduce la o farfurie de macaroane cu brânză frământată și un vin bun, amândouă românești, indiferent care ne sunt intențiile și pretențiile. Și cred că sunteți de acord cu mine: câteodată trebuie doar să ne întoarcem la origini pentru a fi simplu fericiți. Măcar o clipă-două, din când în când.