de Alex Mihai Ghenie

Aceasta este prima mea ”recenzie” de vin… Dacă o pot numi așa. Am citit și am urmărit sute, poate mii. Punctaje, culori, arome, gusturi și post-gusturi. Senzații, tente, proprietăți, calități și defecte. Unele prezentate în cel mai clișeistic mod, altele plastice și metaforice, unele ascunse într-un limbaj de lemn atât de comun, altele puse într-o lumină nouă și cu o abordare originală. Fiecare cu priceperea lui. Și cu adevărul lui. Pentru că la vin, dragii mei, nimeni nu greșește și nimeni nu are dreptate. Totul e atât de personal, și intim, și subiectiv, și individual, încât fiecăruia, în parte, vinul îi oferă altceva. Și asta face totul spectaculos.

Se spune că e mai multă filozofie într-un pahar de vin decât în toate cărțile din lume… Așa e. Dar eu cred, totodată, că e mult mai simplu de atât. E mai direct. E mai uman. E mai aproape de inimă. Pe lângă fireștile lui caracteristici – pe care cu toții le percepem ca fiind obligatoriu de subliniat într-o degustare, vinul înseamnă momente, sentimente, trăiri, amintiri, experiențe, atitudini… Personale. Ale noastre. Ale fiecăruia. Adică exact ceea ce simți după ce ai terminat ”ritualul” de privit, mirosit, gustat… Cred că asta contează cel mai mult. Ce simți. Și unde te duce cu gândul. Și cu inima. Iar eu am făcut, într-o seară, un exercițiu. Mi-am pus un pahar de vin, m-am întins pe șezlong și mi-am lăsat mintea liberă… Să răspundă la întrebarea: Ce e în spatele gustului din vin? Pentru mine. Dincolo de abordarea clasică, de tanini, astringență, arome de fructe, ciocolată, pământ și tutun… Dincolo de limbajul de lemn, de clișee, de plimbat vinul în gură și de analizat culoare, corp, ”nas”, gust și ”post-gust”… Și iată ce am descoperit eu, într-un pahar de vin roșu… Oprișor Cupola Sanctis Sfinții Petru și Pavel 2011.

În ciuda etichetei și a numelui, nu e un vin religios. E mai degrabă un vin… spiritual. Aduce liniște sufletească. Într-adevăr, îl pot lega ușor de lemnul de toacă… De sunetul acela profund. Care unește Raiul și sfinții cu Pământul și oamenii. Undeva la o mănăstire de maici ascunsă prin munții Mehedințiului, aproape de casa lui. La ora vecerniei. Când e liniște împrejur și doar pașii măicuțelor pe alei se aud. Când soarele nu mai vrea să ardă atât de tare și începe să cadă roua de seară. Ascultați puțin…

Însă dincolo de etichetă și nume – simboluri creștine, Cupola Sanctis e un vin roșu splendid. Rubiniu, gustos, bine creat. Care trezește. Trezește emoții și senzații plăcute. Și poate fi băut oricând… Sau poate fi un cadou minunat. Căci asta oferă – liniște sufletească. Și ce poate fi un dar mai frumos decât asta?

OPRIȘOR CUPOLA SANCTIS

Este un vin creat de Liviu Grigorică și Veronica Gheorghiu, un cupaj între Merlot și Cabernet Sauvignon. Colecția cuprinde 12 etichete, în serii mici, toate având o temă comună – sfinții sărbătoriți la onomastici de către români: Sfânta Maria, Sfânta Ana, Sfântul Dumitru, Sfinții Arhangheli Mihail și Gavril, Sfântul Ioan, Sfinții Constantin și Elena, Sfântul Nicolae, Sfântul Ilie, Sfinții Petru și Pavel, Sfântul Andrei, Sfântul Ștefan, plus o a 12-a etichetă specială, ”Vestitor”, viziunea artistului Ciprian Paleologu despre Buna-Vestire.

Așadar, trecând peste partea aceasta ”spiritual-sacră” pe care creatorii vinului au reușit foarte impresionant să o imprime, vizual și gustativ, pentru mine, prieteni, un pahar de Cupola Sanctis a devenit uman și m-a dus cu gândul la…

Piesele lui Imany ascultate noaptea târziu. Sau André Rieu. Memoriile lui Octavian Paler citite în după-amieze ploioase și mohorâte de octombrie. Momentele acelea când ești împăcat cu tine. Și ai încredere. Jazz vechi pe vinyl, la un pick-up la fel de vechi. Sunetul acela inconfundabil de ac pe vinyl între piese.

O porție de Linguine alla Matriciana, cu mult pecorino ras deasupra. Seri cu lapoviță afară și cald în casă. Poeziile lui Nichita Stănescu rostite cu voce tare, să le înțelegi mai bine. O odaie în casa bunicilor, cu jar în sobă și miros de copilărie. Și de placintă cu mere. Sau mere coapte. Sau cartofi copți. O friptură de vită rumenită pe grătar și pe care se topește încet-încet un cub de unt. O baie de o oră în apă fierbinte, pe întuneric, după o zi lungă și grea. Cimbru și aer de grădină în timpul unei ploi de vară.

Preludiu. Senzația de mână amorțită sub cap, citind. Papuci de casă uriași și pufoși, purtați iarna. Sau tălpile goale pe gazonul cu trifoi, în nopțile de insomnii, vara, cu ochii la stele și gândul la nimic. Acorduri de violoncel. Sau clarinet. Sau acordeon. Cover-uri după piese celebre.

Un dans în doi, fără să auzi neapărat muzica. Un picnic simplu într-o livadă cu meri, peri și pruni. Cu tufe uriașe de zmeură și mure pe margine, în loc de garduri. O cină cochetă, îmbrăcați elegant, fără o ocazie specială, într-un restaurant cu fețe de masă albe, cu pahare frumoase de cristal și cu ospătari amabili. Plimbarea de după cină, pe străzi, pe trotuare înguste, pe alei de parc pustiu, luminate cald.

Foc de tabără, lângă o cabană de munte. Si chitară. Emeric Imre cu al lui ”Nebun de alb” sau ”Din prea mult sau prea puțin” a lui Vasile Șeicaru. O piesă de teatru văzută de la balconul sălii. Nu o piesă tristă sau o dramă, ci mai degrabă o piesă plină de semnificații. Cu actori puțini, dar sclipitori. Sau cu actori renumiți, pe care ești încântat să îi vezi jucând. Miros de cărți vechi și noi, de librărie, de bibliotecă, de anticariat, de hârtie tipărită acum mulți-mulți ani și îngălbenită de rafturi.

Căldura unei pături subțiri puse pe umeri, după miezul nopții. În august. Undeva. Șezând pe iarba verde și plină de rouă, privind luminile orașului. Îmbrățișarea de sub acea pătură. Și liniștea din jur.

Crăciun cu turtă dulce și zăpadă curată și colinde românești la taragot. Lună plină, uriașă și strălucitoare, pe un cer cu câțiva nori, privită prin parbrizul mașinii oprite pe marginea unui drum lăturalnic. O seară de început de sezon, pe malul mării, pe șezlongurile pustii de pe plajă, cu auzul legănat de mișcarea apei. Sau o plimbare nocturnă prin nisipul acela ud, strânși de talie unul lângă altul, desculți, cu șlapii în mână, stropiți pe glezne de spuma valurilor trimise lin de reflux.

Un gram de melancolie în zilele mai puțin bune, sau mai triste. Adormitul pe fotoliu, într-o poziție incomodă, dar într-un somn atât de adânc și odihnitor, după-masa la ora 5. Un asfințit de martie, privit atent, urmărind soarele cum coboară după linia orizontului, pictând acea parte de cer în multe nuanțe de portocaliu și roșu și galben.

Nopți de povești despre orice, despre tot, despre nimic, fără noțiunea timpului și fără alt scop decât a fi tu însuți și a te arăta celuilalt așa cum ești. Puțină beție uneori, când devii nostalgic și fredonezi ușor stângaci ”Sunt vagabontul vieții mele”. Sau îți aduci aminte de iubirile neîmplinite. Sentimentul pe care îl ai când știi că ai făcut ceva bine, sau ți-ai ținut o promisiune importantă, sau pur și simplu ești mândru de tine și sărbătorești în sinea ta. Grija pentru cel de lângă tine, când e răcit, sau când se dezvelește noaptea, sau când nu știi dacă a mâncat sau nu azi… Serile acelea când te uiți a patra oară la ”La vita e bella” și plângi la fel de tare la sfârșit. Sau a patra oară la ”Închisoarea îngerilor” și te bucuri la fel de tare la sfârșit.

Pentru mine, vinul roșu înseamnă toate acestea și încă multe altele ca acestea… La temperatura camerei. Sau a sufletului, nu? Dar asta e doar o analiză personală…