de Alex Mihai Ghenie

Nu o cunosc pe Mea. Îmi place numele ei și rezonanța acestui nume atunci când Cristian o pomenește. ”Mea mea”, îi spune. Și parcă o simt prezentă peste tot în jurul lui, rămasă aici, în căsuța asta din vie – muză, ajutor și iubită.

Nu, nu o cunosc pe Mea. Dar aș vrea să vă spun povestea care s-a scris în jurul ei…

Miroase a tămâie și a lemne arzând, a teracotă încinsă, a vin, a ceai, a lână și a busuioc. Memoria mi-a pus deoparte aceste senzații încă de prima dată când am intrat în casa lui Cristian Jugrestan. Aveam să descopăr un om atât de autentic, atât de simplu – în cea mai valoroasă formă, atât de interesant, pe cât părea și căminul lui. O casă micuță, ascunsă după copacii ce mărginesc drumul din Grădina Viilor. O casă-atelier, o casă-biserică, o casă-comunitate. Cu terasa care primește oaspeți, și care e fermecătoare seara, cu luminile ei și cu semi-întunericul, cu intimitatea pe care ți-o inspiră, cu fereastra verde ce dă spre singura cameră a casei, dormitorul, și prin care se vede simplitatea aproape monahală a universului lui Cristian.

Când ne-am cunoscut, ne-am îmbrățișat ca doi prieteni vechi. Am primit în picioare ciorapi albi de lână, să îmi țină de cald, și de atunci, în locul acela mă simt ca acasă. Și știu că mulți au avut și au aceeași senzație după ce i-au trecut pragul. Pentru că, da, Cristian e un astfel de om – care îți aduce aminte cât de simplu, frumos și confortabil se poate trăi, fără să ai nevoie de multe lucruri în jurul tău.

Ciorapi de lână, povești, Subcarpați, vinuri de toate felurile, nuci, orez cu gălbiori, plimbări nocturne prin beciurile și pivnițele vinăriei, la ”testat” butoaie, și Blană urmându-ne credincios peste tot (Blană este unul dintre câinii pe care Cristian îi îngrijește, și despre care spune că sunt ”nemuritori”. Probabil că și sunt.).

Așa și atunci l-am cunoscut eu pe Cristian Jugrestan.

Așa i-am descoperit povestea. Așa i-am înțeles filozofia de viață, credința, stilul de a munci și de a face vin. Și așa am aflat despre Mea. Mea, artistă din Olanda venită pe plaiuri românești… Și rămasă aici. Despre cum și unde a văzut-o prima dată, despre cum el nu vorbea deloc limba engleză, cu atât mai puțin pe cea olandeză, despre cum, într-un fel ciudat, au reușit să se înțeleagă reciproc și, încetul cu încetul, să vorbească aceeași limbă – a lor. Despre cum s-au îndrăgostit, cum s-a mutat cu el acolo… Iar restul e o poveste pe care doar ei o știu și care le aparține. Au clădit împreună, astfel, pas cu pas și fiecare cu rolul său, viziunea Vinăriei Jugrestan, așa cum este ea acum.

Nu vă pot descrie ochii lui Cristian când îmi vorbea despre Mea… Atunci am înțeles că e prezentă peste tot. În lucrurile din casă, în vie, în vinuri…

Dimineața, m-am trezit înaintea lui. Era 7 jumătate, cred, și afară am găsit un soare strălucitor, amestecat cu frig de toamnă și cu liniște. În spatele casei, începeau rândurile de vie. Blană mă aștepta la intrare, și parcă îmi spunea ”Hai că îți arăt eu pe aici…!”. Așa că m-am dus cu el.

Din ce îmi povestise Cristian, Grădina Viilor era, pe vremuri, o zonă de la marginea Careiului, în care foarte multă lume avea livezi și vii. Fiecare cu parcela lui. Nu existau garduri, ci doar vecini. Fiecare își cunoștea și își respecta bucata de pământ. Si nimeni nu o lăsa abandonată sau nelucrată.

Între timp, lucrurile s-au schimbat. Au apărut garduri, au dispărut vii. Au apărut case și cabane, au dispărut livezi. Au apărut porțile și lacătele. Au dispărut vecinii. De fapt, s-au ascuns în spatele porților. ”Nu mai poți saluta pe nimeni peste două grădini, cum făceam pe timpuri…”. Părinții lui Cristian au reușit să salveze unele parcele, iar pasiunea tatălui său pentru vie și apicultură s-a transmis băieților. Unul a preluat stupii, celălalt viile.

Totul a început cu o vinărie mică. Tatăl său, Ioan, producea, de ani buni, vinuri neîmbuteliate. Cu care se mândrea și cu care câștiga concursuri. Apoi, când Cristian i s-a alăturat, au decis să extindă via și să facă vinuri mai complexe, mai diversificate și mai calitative. Încetul cu încetul, au început să îmbutelieze și să aducă vinăria la un alt nivel, mai ales de când Cristian a preluat frâiele din mâinile tatălui său. Și a hotărât să îi imprime propria viziune. Să facă vinuri după cum simte. Să experimenteze. Să le insufle personalitate. Cu tatăl său alături. Și a reușit.

Mă plimbam prin via veche, printre rânduri, și gustam din strugurii încă neculeși. I-am dat unul și lui Blană, dar știam că lui îi plac nucile. Mâncase două cu o seară în urmă. Cristian i le-a curățat inclusiv de pielița aceea amară.

În spatele grădinii, peste drum – o singură parcelă cultivată cu vie, printre câmpuri agricole, mai mult sau mai puțin lucrate. Via Mare a Vinăriei Jugrestan. Cu Tămâioasă românească, Fetească neagră, Sauvignon Blanc și Negru de Drăgășani.

Cristian si-a botezat toate parcelele… Pe lângă Via Mare, mai are încă patru: Via lui Tati (cu Riesling italian și de Rin, Muscat Ottonel, Fetească albă, Fetească regală, Traminer roz, Băbească neagră, Fetească neagră, Iordană, Burgund mare, Chardonnay și Cabernet Sauvignon), Via de la Beci (cu Riesling italian și de Rin, Fetească albă, Fetească regală, Muscat Ottonel, Muscat de Hamburg, Chasselas Dore și Roze), Via lui Săcăleanu (care, printre altele are și Pinot Noir și Cserszegi Fuszeres) și… coincidență fericită, Via Mea (adică a lui, unde Cristi a plantat încă de copil, împreună cu tatăl său, primele 5 rânduri de viță-de-vie. Acum are 13 în acea parcelă).

Mă gândeam la tot ce îmi povestise aseară. (Blană părea că nu se gândește la nimic, decât la nuci). Mă gândeam că are atâtea soiuri cu care poate lucra și experimenta. Așa se explică, de pildă, vinul Amalgam, care e un cupaj de 9 soiuri. Mi se pare fascinant. Și de aceea am avut atâtea butoaie diferite de încercat.

Spunea că, o dată cu mutarea Meei în vie, cu el, totul devenise mai creativ. Gândeau împreună etichete, nume, concepte. Plănuiau împreună și puneau în practică. Erau o echipă. Așa s-a născut și ”eticheta-poartă”, care duce direct spre vinul din sticlă. Apoi proiectul ”Poezie în vin”. Și multe, multe altele.

Era una dintre calitățile ei – imaginația. Îi studia și îi analiza vinurile, apoi venea cu o idee potrivită și interesantă pentru fiecare. Organizau seri de degustare, participau la evenimente. Erau parte a comunității. Creșteau împreună numele Vinăriei. Aveau casa deschisă pentru oricine. Și așa a rămas până acum. Probabil așa va și rămâne.

Inspirat, o dată cu trecerea timpului, Cristian și-a păstrat obiceiul de a crea etichete de suflet pentru vinurile sale: a apărut gama de vinuri cu nume provenite din limba dacă, pe care ți le povestește cu cea mai mare pasiune: Noian, Pururea, Aldea Galbenă, Amurg, Ortoman… Apoi conceptele ”Lumină”, ”Căldură” și ”Bouquet”. E o întreagă filozofie în spatele fiecăruia. De aceea merită descoperite.

Cristian muncește via cu tatăl său, cu oamenii săi de bază – Dănuț și Romi, mereu prezenți când e nevoie de ajutorul și sprijinul lor, cu prieteni, cu vecini (pe Cristi Ungureanu de vis-a-vis, el l-a învățat să facă vin – și asta a legat între ei o prietenie aparte), cu voluntari și cu oricine își dorește să învețe, să se relaxeze sau să ajute. Vrea să păstreze totul cât mai autentic. Tehnica, procedurile. Și, mai important, totul natural. De aceea refuză să facă viei sau vinului multe tratamente care nu sunt naturale și necesare. Dacă strugurii se strică, așa a vrut natura. Dacă strugurii sunt perfecți, așa a vrut natura. Ia totul ca atare și este crezul său cel mai mare. Așa își face vinurile – respectând natura. Și respectându-l pe Dumnezeu.

Legătura lui cu Dumnezeu este una aparte. Și spune că Dumnezeu îl călăuzește în tot ce face. Se vede asta. Se simte, de fapt. Iar încrederea lui stă tocmai în această credință lăuntrică, profundă, intimă… Dincolo de mirosul de tămâie, dincolo de micuțul loc de rugăciune din camera lui, dincolo de icoane și simboluri, Cristian și-a creat conexiunea lui cu Dumnezeu. Prin ce face. Și prin întregul său mod de viață.

Cred că trecuse de ora 9 când m-am întors în casă. Ceaiul era deja făcut și Cristian e cu zâmbetul pe buze. Zilele lui, mai ales în perioada de cules, sunt pline. Dar face totul cu răbdare. Pentru că e un gospodar sătmărean autentic. Are grijă de tot și are timp pentru toți. Chiar și să hrănească furnicile ce au mușuroi în grădină. Firmiturile de pe fața de masă sunt mereu pentru ele. Pentru că, în gospodăria lui, nimic nu se irosește, și orice viețuitoare e importantă și e a lui Dumnezeu. Și orice plantă.

Nu știu cum era Cristian înainte de Mea. Probabil la fel de muncitor și pasionat. Dar acest om pe care eu l-am cunoscut, și despre care aș putea vorbi ore în șir, are în ochi acea inspirație pe care doar dragostea și dorul ți-o pot oferi. Gândiți-vă că el face vin. Și are o muză. Și are credință. Peste toate celelalte calități ale sale. Sper să ajungeți, vreodată, să îl cunoașteți personal. Dacă nu, vinurile sale sunt dovada a tot ceea ce am scris eu aici. Și, prin ele, o puteți cunoaște și pe Mea.

Ea s-a mutat, între timp, înapoi la Cluj. Nici nu mai contează de ce. Cristian Jugrestan continuă să creeze vin. În Carei. Grădina Viilor, 235.

Mea vine, din când în când, să îl ajute. Si, probabil, să îl inspire pe mai departe. Pe pagina ei de profil încă scrie ”Manager at Many Things la Vinăria Jugrestan”. Mi s-a părut frumos.

Mulțumesc pentru fotografii, Lucienne! https://www.facebook.com/lucienne.buga