de Alex Mihai Ghenie

Această poveste nu are un timp anume… Poate e de la începutul secolului trecut. Poate e din anii tulburi de după ”Marele război”… Poate e doar din vremurile când bunicii noștri erau tineri. Cine știe? Și pentru că nu se cunoaște exact când toate acestea s-au petrecut (și dacă…!), atunci întâmplarea poate fi considerată o legendă a locului. Ori un basm. Eu vi-l voi povesti ca atare. Și, ca orice basm, dragii mei, începe cu ”A fost odată…”.

A fost o dată ca niciodată, printre colinele Secașelor, pe actualul ”drum al vinului” din această parte a Transilvaniei, un sat. Se numea, pe vremea aceea, Apoldu Mare sau Großpold. Cu oameni gospodari – români, maghiari și sași deopotrivă. Cu familii bogate, și familii sărace, cu ”boieri” și cu slujitori, cu intelectuali școliți la Viena și Budapesta, cu negustori și meșteșugari pricepuți, cu țărani simpli, harnici și cu frica lui Dumnezeu… Cum erau oamenii la sate, pe atunci.

Poveștile de iubire, în acele timpuri, s-au trăit mai mereu ”pe ascuns”. Adevăratele povești de iubire! Dragostea dintre doi tineri rareori era luată în considerare de părinți și de comunitate, dacă nu îndeplinea anumite cerințe. ”Gura lumii”, statutul social, averea, etnia, relațiile dintre familii – toate erau puse înaintea oricărui sentiment. Sau impuse. Și dragostea era lăsată, de cele mai multe ori, deoparte. Așa s-au trăit multe drame în inimile de feciori si fete. Așa s-au consumat, în secret, multe iubiri interzise. Așa ulițele satului, noaptea, după apus, și pădurile, și dealurile, și viile de pe dealuri, au fost martorele multor povești, multor doruri, multor tineri îndrăgostiți ce își jurau iubire, și apoi își trăiau viețile separat…

Se spune că la fel a fost și povestea unui tânăr fecior de țăran din acest sat și a unei fete de doctor, ce au lăsat o ”moștenire” în urma lor, ca semn al unei iubiri împărtășite, dar neîmplinite. Moștenire pe care noi putem să o vedem în zilele noastre…

Era ultima lor zi împreună. Sfârșit de primăvară… Un cer mai senin ca niciodată. Crescuseră unul cu altul, vecini în sat, casă în casă, și se iubeau de copii. Și-au trăit dragostea în grădinile din spatele șurilor, când se furișau afară și stăteau până la răsărit, uzi de rouă. Și-au trăit dragostea hoinărind pe dealuri și pe poteci și prin livezi. Și-au trăit dragostea scriindu-și scrisori și ascunzându-le în crăpături de ziduri numai de ei știute… Și nu conta nimic mai mult în inima lor.

Dar… Vieți diferite, familii diferite, destine diferite. Iubirea lor prindea contur de viitor și nu mai voiau să o ascundă. Pentru ei, nu exista nicio diferență de avere, sau de educație sau de orice altceva. Pentru părinți, însă, da… Iar povestea lor, scrisă atât de frumos și curat în anii copilăriei și adolescenței, a primit un alt final, decât cel fericit. Doctorul, tatăl fetei, hotărâse că e momentul ”să rupă răul” de la rădăcină, înainte de a fi, cum spunea el, făcut de râs… A decis să renunțe la postul din sat, să își ia familia și să se stabilească la Viena. Unde fiica lui putea să își continue studiile, să facă parte din înalta societate și să își găsească un soț potrivit statutului ei. Să uite de feciorul de țăran și de viața simplă pe care acesta i-o promisese…

Și era ziua aceea de mai… Sus, pe dealul care priveghea satul, doi tineri îngenunchiați unul în fața celuilalt. Nu spuneau nimic, ci doar țineau pe brațe doi butuci de vie… Au început să sape cu mâinile goale în pământul moale și fărămicios, până când au făcut loc butucilor. ”Eu pun flori de tei!” zise ea, prefăcându-se că aruncă o mână de flori peste butuci. ”Eu pun miere de salcâm…” adaugă el. ”Coajă de măr verde!”. ”Trifoi!”. ”Caise coapte!”. ”Raze de soare!”. ”Ploi calde!”. ”Eu pun dragostea mea!”. ”Și eu pe a mea!”… Și au îngropat totul acolo. Nu plângeau. Ci se priveau în ochi și își zâmbeau încrezători.

”Să ai grijă de via noastră!” . ”Îți promit!”. ”Când va veni vremea potrivită pentru noi, ne vom regăsi… Și ne vom trăi povestea.”

Legenda spune, că după câțiva ani, dealul era plin de viță-de-vie. Ce dădea rod. Însă feciorul nu mai era în sat. Pornise în lume, în căutarea ei. Făcuse școală, și ajunsese domn. Dar nu știe nimeni dacă vreodată a mai găsit-o…

Tot ce știm acum e că pe dealurile Apoldului, la Gorgandin, în via lor, pentru cei doi a venit ”vremea potrivită”. Și își pot trăi povestea de dragoste exact acolo unde a început… Și unde și-au promis că se vor regăsi. Prin două vinuri, ca două destine unite: ”Madmoazela – Rozé de Apold” și ”Señor – Frizant de Apold”. Pornite din aceiași butuci de vie, cu flori de tei, și soare, și dragoste.

Descoperiți-le povestea… în pahar! Că dacă nu ar fi, nu s-ar mai povesti!