de Alex Mihai Ghenie

E multă Românie în acest om… Ascultă-l puțin!

Numele lui este Călin Hăndăbuț, dar toți îl cunosc drept Călin Han, sau, mai simplu, Hanu’. Și eu îl văd ca pe un personaj de poveste. Am desfăcut împreună o sticlă de Fetească Neagră, într-o după-amiază de început de vară. Și mi-a cântat. La fluier și caval. Iar muzica lui și vinul din cană m-au dus pe mine, preț de câteva minute, într-o altă lume… Îl priveam cântând. Îmbrăcat în ia lui albă, brodată simplu, cu șerparul strâns în jurul taliei, cu ochii închiși, plimbându-și degetele pe fluier într-o învârtită bătrânească, desculț, Călin părea desprins din alte vremuri… Pe masă, vinul mirosea a prune uscate și strălucea a vișiniu. Era soare. Era multă iarbă verde în jurul nostru. Era liniște pe străzi. Și, brusc, timpul se întorsese… Poate cu 80-90 de ani în urmă. Iar spațiul…

Nimic nu te poartă în povești românești mai bine ca muzica la fluier și caval. Ca un generic de film, poate. Nimic nu sună mai autentic, mai profund, mai ”cu fiori”. Am luat o gură de vin… Am închis ochii… Hanu’ cânta… Și spațiul a devenit, dintr-o dată, altul. Și apoi altul. Și apoi altul.

Pentru că, prieteni, muzica și Feteasca Neagră m-au purtat prin poveștile noastre românești. Pe la Hanu Ancuței. La Moara cu Noroc. Prin satul lui Ion, și al Anei, și al Floricăi. Prin Poiana lui Iocan… M-au purtat prin odăi de oaspeți cu mese întinse, în case de negustori, unde fete mari își așteptau pețitorii, cu timiditatea aceea naturală și tremurândă. M-au purtat pe dealuri pline cu iarbă de cosit, unde tinere neveste urcau la prânz, cu mâncare și ulcioare cu apă rece, pentru a potoli foamea, setea și dorul flăcăilor. M-au purtat la stâni, în vârf de munte, unde duminica ciobănițele frigeau carne de miel, și făceau mămăligă, și coceau mere pe o țiglă încinsă deasupra jarului, și apoi stăteau în brațele ciobanilor toată după-amiaza, sorbind din vinul ce le dezlega limbile, și inimile, și trupurile…

Da… Nu e nimic mai românesc decât un caval cântat cu suflet și o cană de Fetească Neagră. Hanu’ știe să cânte așa. Și cântă de ani. Așa cum îi place lui să spună, cântă la ”tot ce suflă”. Casa lui are ferestrele pictate de jur împrejur cu motive românești, ca o ie de sărbătoare. Curtea îi e plină de verde și cred că mereu plină de muzică… Muzică așaaa… zisă cu patos, cu simplitate, poate uneori improvizată, poate inspirată din vechi cântece tradiționale, poate reinventată, pentru fluier, și caval, și trâmbiță, și cimpoi, și taragot, și pentru tot în ce suflă Hanu’.

Iar vinul… Prieteni, vinul are gustul acela de lemn pe care îl simți când săruți un fluier. Ceva, aparte, îți spune că e românesc. Că e aici de sute și mii de ani, și că oridecâte ori îl bei, mereu te va duce cu gândul la tot ce e al României. E cel mai important lucru pe care eu l-am înțeles… Că ne aparține nouă, ca popor. Ca tradiție. Ne reprezintă ca personalitate. Și pus lângă lucrurile care ”sunt ale noastre” – gastronomie, muzică, obiceiuri, locuri, oameni – le completează perfect. Dincolo de orice gust, dincolo de oricine îl face, dincolo de orice prilej cu care îl bei, acest vin înseamnă, în primul rând, un sentiment. Un sentiment pe care Hanu’, preț de câteva minute, acolo, în universul gospodăriei lui, a reușit să îl trezească în mine…

Și vă jur că nu mă simt cu nimic vinovat că nu am băut din pahare, ci din căni țărănești de lut. Vă recomand!

Iar pe Călin Han vă las să îl descoperiți mai bine… Merită multe sticle de Fetească Neagră desfăcute cu el.